Copilul din mine : se joacă cu ea, are încredere oarbă în ea;
Tânărul din mine: o gustă, vede și încearcă, însă fără să se decidă;
Adultul din mine: o ia în serios, o privește cu alți ochi, dar își mai permite câte un zâmbet la adresa ei;
Maturul din mine: o cară în spate, mai se conformează, mai se răzvrătește, începe să o vadă cu ochi răi;
Bătrânul din mine: nu o mai vrea, nu vrea să o mai vadă;
Înțeleptul din mine: tace și nu vrea să-mi spună cum trebuie privită…încă…
Cum nu se poate să treacă timpul fără să nu trăiesc câte un episod telenovelistic, făcut poate chiar de mâna mea. Așadar, povestea începe cu un țrrr de telefon(luna amară,unghii de drac):
O voce groasă de bărbat: Bună ziua?domnișoara…?…ați aplicat pt….?
Adriana:Da
Serrenis: ieyyyy m-au sunat pt. un job!!!
Vocea groasă: interviul e astăzi la ora 18 la Hotel….
Serrenis:?! E ora 12, nu e în localitate…
Adriana: Din păcate nu pot ajunge azi…
Serrenis: numai dacă se teleportează, pffff
Adriana: dacă se poate reprograma, chiar și mâine dimineață, nu contează ora
Vocea groasă: Da, azi e interviul la ora 18, dar dacă se mai fac interviuri vă anunțăm noi.
Adriana: Vă mulțumesc, la revedere!
Adrina, Adnana: wtf?????ce pana penelor a fost asta? Bine că nu a sunat cu jumătate de oră înainte de interviu!
Serrenis: e interviu colectiv? De e bătută în cuie ora? Nu se mai cade la un ”acord”comun privind programarea unui interviu??
Acum, eu și celelalte eu-uri, nu mai înțelegem nimic, credeam (se pare prost) că un interviu nu se programează în aceeași zi în care a fost contactat candidatul( e a doua oară când o pățesc). Ok, recunosc că caut job, dar asta nu înseamnă că nu mai fac nimic altceva decât să aștept telefonul angajatorilor, adică am și eu o viață(mai mult sau mai puțin), mai fac câte o treabă de muritor ordinar și pe deasupra îmi place să îmi planific(din timp) activitățile, mai ales când vine vorba de un interviu, pt. care se presupune că trebuie să te pregătești oleacă.
Știu că perioada actuală e una foarte grea, știu că locurile de muncă nu sunt pe toate gardurile, știu că angajatorii au de unde alege, iar mulți viitori angajați sunt la degetul lor mic, dar chiar așa?
Singura explicație care mi se pare mai plauzibilă este că joburile pentru care am aplicat sunt fakejobs (cum numai eu știu să le găsesc) și prin urmare nici recrutarea nu este una eficientă și profesionalistă. Sau poate am eu pitici pe creier și mămăruțe-n sânge (sau mă iau după Serrenis și Adrina). Totuși, mă întreb, ce să este oare?
Un mare merde și mulți draci de toate culorile!
Mi-e frică să nu mă las devorată de demonul care m-a împins în trecut, de atâtea ori, să rup legături. Știu foarte bine că sunt o handicapată sentimental și totuși am încercat să mă schimb. Poate ar trebui să mă opresc pt. că se pare că nu voi reuși niciodată…
Dacă stau să analizez, cam toate toate persoanele de care m-am legat nu treceau printr-o perioadă tocmai roz. Pe multe le-am întâlnit în momente când doreau să obțină ceva și luptau pt asta, iar eu le-am susținut cât am putut. Poate aș fi vrut să fac ceva sau să zic ceva, dar am tăcut și am fost alături de ele, tocmai pt că știam că le este greu. Ce este ciudat, e că exact în momentul când dădeau semne că le va merge mai bine, eu mă dezlegam de ele, adică puneam punct.
Mă întreb, cum să lași o persoană, care a dat de bine? În mod normal o ții lângă tine pt. că îți va merge și ție bine, așa-i? Se pare că eu fac exact pe dos….
Dar oare, de ce fug eu de bine? Pentru că nu știu cum e și nu vreau să văd? Nu cred! Mi-e frică, oare, că persoana de lângă mine se va schimba și nu va mai avea nevoie de mine? Hmm, posibil. Sau poate mi se pare, că e/va fi atât de absorbită să își atingă obiectivele, că pe mine mă va neglija și nu îi va mai păsa atât de mult de mine? Cred că da!
Sau poate aștept o persoană care să mă salveze de mine însămi și încă nu am întâlnit-o.
Dar, mă întreb, vreau să fiu salvată? ???
Adri's 