RSS

Arhive pe etichete: teoria chibritului

Despre viață…

Copilul din mine : se joacă cu ea, are încredere oarbă în ea;

Tânărul din mine: o gustă, vede și încearcă, însă  fără să se decidă;

Adultul din mine: o ia în serios, o privește cu alți ochi, dar își mai permite câte un zâmbet la adresa ei;

Maturul din mine: o cară în spate, mai se conformează, mai se răzvrătește, începe să o vadă cu ochi răi;

Bătrânul din mine: nu o mai vrea, nu vrea să o mai vadă;

Înțeleptul din mine: tace și nu vrea să-mi spună cum trebuie privită…încă…

 

Etichete: , , , ,

Azi am servit draci de toate culorile!

Cum nu se poate să treacă timpul fără să nu trăiesc câte un episod telenovelistic, făcut poate chiar de mâna mea. Așadar, povestea începe cu un țrrr de telefon(luna amară,unghii de drac):

O voce groasă de bărbat: Bună ziua?domnișoara…?…ați aplicat pt….?
Adriana:Da
Serrenis: ieyyyy m-au sunat pt. un job!!!
Vocea groasă: interviul e astăzi la ora 18 la Hotel….
Serrenis:?! E ora 12, nu e în localitate…
Adriana: Din păcate nu pot ajunge azi…
Serrenis: numai dacă se teleportează, pffff
Adriana: dacă se poate reprograma, chiar și mâine dimineață, nu contează ora
Vocea groasă: Da, azi e interviul la ora 18, dar dacă se mai fac interviuri vă anunțăm noi.
Adriana: Vă mulțumesc, la revedere!
Adrina, Adnana: wtf?????ce pana penelor a fost asta? Bine că nu a sunat cu jumătate de oră înainte de interviu!
Serrenis: e interviu colectiv? De e bătută în cuie ora? Nu se mai cade la un ”acord”comun privind programarea unui interviu??

Acum, eu și celelalte eu-uri, nu mai înțelegem nimic, credeam (se pare prost) că un interviu nu se programează în aceeași zi în care a fost contactat candidatul( e a doua oară când o pățesc). Ok, recunosc că caut job, dar asta nu înseamnă că nu mai fac nimic altceva decât să aștept telefonul angajatorilor, adică am și eu o viață(mai mult sau mai puțin), mai fac câte o treabă de muritor ordinar și pe deasupra îmi place să îmi planific(din timp) activitățile, mai ales când vine vorba de un interviu, pt. care se presupune că trebuie să te pregătești oleacă.
Știu că perioada actuală e una foarte grea, știu că locurile de muncă nu sunt pe toate gardurile, știu că angajatorii au de unde alege, iar mulți viitori angajați sunt la degetul lor mic, dar chiar așa?
Singura explicație care mi se pare mai plauzibilă este că joburile pentru care am aplicat sunt fakejobs (cum numai eu știu să le găsesc) și prin urmare nici recrutarea nu este una eficientă și profesionalistă. Sau poate am eu pitici pe creier și mămăruțe-n sânge (sau mă iau după Serrenis și Adrina). Totuși, mă întreb, ce să este oare?
Un mare merde și mulți draci de toate culorile!

 

Etichete: , , , , , ,

Cum o iau pe arătură…


Mi-e frică să nu mă las devorată de demonul care m-a împins în trecut, de atâtea ori, să rup legături. Știu foarte bine că sunt o handicapată sentimental și totuși am încercat să mă schimb. Poate ar trebui să mă opresc pt. că se pare că nu voi reuși niciodată…
Dacă stau să analizez, cam toate toate persoanele de care m-am legat nu treceau printr-o perioadă tocmai roz. Pe multe le-am întâlnit în momente când doreau să obțină ceva și luptau pt asta, iar eu le-am susținut cât am putut. Poate aș fi vrut să fac ceva sau să zic ceva, dar am tăcut și am fost alături de ele, tocmai pt că știam că le este greu. Ce este ciudat, e că exact în momentul când dădeau semne că le va merge mai bine, eu mă dezlegam de ele, adică puneam punct.
Mă întreb, cum să lași o persoană, care a dat de bine? În mod normal o ții lângă tine pt. că îți va merge și ție bine, așa-i? Se pare că eu fac exact pe dos….
Dar oare, de ce fug eu de bine? Pentru că nu știu cum e și nu vreau să văd? Nu cred! Mi-e frică, oare, că persoana de lângă mine se va schimba și nu va mai avea nevoie de mine? Hmm, posibil. Sau poate mi se pare, că e/va fi atât de absorbită să își atingă obiectivele, că pe mine mă va neglija și nu îi va mai păsa atât de mult de mine? Cred că da!
Sau poate aștept o persoană care să mă salveze de mine însămi și încă nu am întâlnit-o.
Dar, mă întreb, vreau să fiu salvată? ???

 

Etichete: , , , , , , , , ,

Spor la treabă!

Ce mult îmi place mie ”zicerea” asta, mai ales când am ceva de lucru J. Îmi place să am spor la ceea ce fac, chiar dacă sunt la locul de muncă. Nu știu de ce, dar mie mi se părea foarte normal ca atunci când cineva este la job să îi urez spor la treabă. Ei bine, se pare că nu e așa, după ce am urat mai multor persoane acest lucru, am fost mustrată de mama focului.  Parcă aș fi comis un păcat capital adresând asemenea vorbe, hmmm. Mi s-a spus că se zice servici ușor!, că doar nu se vrea spor, ci se vrea relaxare totală la job.

Prin spor nu înțeleg musai ceva cantitativ, ci mai degrabă calitativ, adică nu trebuie să am nush câte lucruri de făcut, ci să reușesc să le fac bine și corect pe cele pe care le am. Poate am înțeles eu greșit sensul expresiei sau i-am atribuit un alt sens…

Așa ca de încheiere, o mică urare: spor la treabă, oricare ar fi ea!

 

Etichete: , , , , , , , , , , ,

Anti

Mi-am adus aminte de ce eram eu, pe când eram mai tânără, antirelaţionare, antisocializare şi anti alte cele. Ei bine, treaba stătea în felul următor: nu prea suportam să comunic cu alţii(exceptând câţiva prieteni buni) dintr-o mulţime de motive ( acum constat că erau întemeiate).  Pseudo munca pe care o prestez în momentul de faţă în preudo orăşucul natal, mă obligă să iscălesc mai jos constatările:

– dacă zâmbeşti şi dai bună ziua frumos(că doar asta credeam eu că intră în preudo atribuţiile mele) lumea nu mai ştie cât îi e lungul nasului şi începe conversaţii de tot soiul, de la cele mai insipide până la cele mai greţoase;

– dacă eşti nou venită într-un colectiv trebuie să faci faţă, pe de o parte, asaltului de întrebări din partea colegilor( arborele genealogic, istoricul familiei, nr la papuc), iar pe de altă parte, trebuie să răspunzi drăguţ tuturor clienţilor fideli care calcă pragul clădirii unde tu îţi desfăşori activitatea (eşti din oraş?, parcă te ştiu de undeva? etc);

– dacă te pune michiduţă să-ţi oferi ajutorul, atunci ai încurcat-o original, de la o chestie mică eşti rugat să faci alta şi alta şi alta şi tot aşa;

– dacă te-ai scăpat să le spui celorlalţi, în conversaţia de socializare pe care musai trebuie să o faci( că altfel eşti satanist), că mai spikuieşti nişte limbi străini, vei fi chemat pt orice fleac să îţi baţi capul(gratis şi benevol) de pereţi cu toţi străinii care Dumnezeule mare ştie ce limbi încâlcite mai vorbesc;

–         !!!! nota bene!!!! nici în ruptul capului să nu te uiţi, zâmbeşti, saluţi sau să porţi vre-o conversaţie cu italieni că  nu mai scapi de ei. De la nişte simple întrebări despre istoricul limbii italiene vorbite de tine până la ,,hai să îţi fac cinste cu o îngheţată,, ai servit tot tacâmul. Apoi, aproape de fiecare dată când au de rezolvat ceva, fie legat de chestiuni administrative hoteliere, fie legat de conexiunea lor la internet, bineînţeles că pe tine te vor întreba şi să nu uităm că dacă te văd de 100 ori într-o zi, de 100 de ori te vor saluta sau îţi vor face cu mâna.

–         etc.

Una din problemele mele este că, uneori sunt prea drăguţă cu cei din jurul meu, mie mi se pare normal să mă comport frumos cu ceilalţi(plus că aşa am învăţat la şcoală), dar din păcate însă, lumea e plină de gunoaie şi de oameni interesaţi(chiar dacă viaţa e şi frumoasă câteodată şi există şi oameni minunaţi).

p.s. multe din cele de mai sus se aplică mai ales la un loc de muncă.-

 

Etichete: , , , , , , , , , , , ,

Serrenis vorbește cu Adriana…despre iubire…

–          Ce faci?

–          Mă îndrăgostesc!

–          De ce? Că doar tu nu te poti îndrăgosti..

–          Știu, poate că nu e așa, dar sunt mii de definiții ale iubirii. În fond, fiecare  simte în felul  lui unic, care seamănă pe alocuri cu al celorlalți.

–          Dar tu nu ai iubit niciodată, deci nu ai de unde să știi cum e să iubești, așa-i?

–          Așa o fi…de încercat nu m-a oprit, însă, nimeni, niciodată..

–          De ce te încrezi în Ei, în El? Ai fost dezamăgită de atâtea ori…

–          Sunt o naivă în privința multor lucruri, totuși, a da o șansă nu cred că e atât de rău…uneori, finalul nu e final…cred

 

Etichete: , , , , , , ,

De ce sunt eu handicapată sentimental???

Întrebare la care încerc de multe ori să răspund, dar nu prea reușesc. Câteva tentative de-a lungul timpului, eșuate toate, mai jos:

* Toți bărbații sunt la fel! Porci, nesimțiți ș.a.m.d…Singura diferență între ei e că unii sunt mai nesimțiți, iar alții mai puțin nesimțiți.. Am întâlnit și auzit numai exemple negative .. La un moment dat îi uram pe toți! Nu înțelegeam necesitatea existenței lor pe acest Pământ, iar dacă ar fi venit un potop să îi ia pe sus, nu mă supăram. Acum mi-a trecut.

*Toate relațiile urmează același curs și au același final. Relația presupune o mulțime de bătăi de cap, trebuie să justifici fiecare pas pe care îl faci, fiecare alegere, chiar și ceea ce nu faci în mod intenționat, voluntar. Libertatea ta e compromisă definitiv, iar treptat devii o altă persoană, un El/Ea făurit după chipul și asemănarea placul celuilalt. De multe ori nici nu îți dai seama unde ai dispărut, tu-adevăratul tu. Te-ai schimbat fără să îți dai seama, doar de dragul Lui/Ei. Din păcate, schimbările acestea nu sunt un lucru bun. Apoi apar certurile, dracii negri, gelozia și suferința, deprimarea, disperarea, vinovăția…ruptura. Și în final te trezești singur singurel, fără prea mulți prieteni, fără personalitate, fără nimic din ceea ce te definea mai demult. Povestea e aceeași, personajele sunt altele, atât!

*Așa gândeam eu pe când eram tânără-tânără*

#Apoi e frica de necunoscut. Apar întrebări gen: dacă ne despărțim?/ dacă nu o să fie nimic din relația noastră?/dacă nu sunt potrivită pt el?/dacă mă va face să sufăr?/ dacă îl fac să sufere? dacă, dacă???? Câte și mai câte întrebări care de multe ori nu își au rostul. Eu știu foarte bine că nu câstigi dacă nu riști și nu vei ști nicodată cum va fi ceva dacă nu încerci. De multe ori, nu pierzi nimic dacă dai o sansă, ba chiar ai de câștigat. Sunt conștientă că odată și odată va trebui să trec de partea cealaltă( ahaha, de partea celor cu relații), dar ceva mă împiedică să fac pasul și nu știu ce e.

#Idealul masculin nu există! Pentru cine e ideal, după criteriile cui? Să zicem că îmi definesc un tipar, în momentul în care l-am găsit și constat că nu mi se potrivește, ce fac? Îmi construiesc altul și altul și tot așa? Nu se poate. Dar dacă nu îl voi găsi niciodată? Caut, aștept ca o nebună, ratez mii de ocazii( oferite de cei ieșiți din tipar) și nimic, nu apare deloc…am luat țeapă original. În plus, nu poți construi un om după bunul tău plac(unii pot, poate), poți încerca să cunoști fiece om și să vezi dacă ți se potrivește(deși și asta e relativă), să îți construiești idealul pe parcurs sau să il deconstruiești…

#O altă chestie: dacă nu îl voi întâlni în veci pe El, că vorba aceea: ”toți bărbații buni, sunt luați!” Sau poate îl întâlnesc, dar nu mă vrea, atunci cum pot eu să mai iubesc?? Ce mă fac dacă îmi devine prieten, prieten bun?? Eu nu pot să dau cu piciorul la o prietenie, nu am acel curaj și nici acea energie de a reinvesti într-o altfel de relație. Relația mă seacă de resurse….mă macină, imi fură toată energia…pentru că odată intrată în horă nu pot decât să joc.

#Așa gândeam când eram mai tânără.#

Mi-e mult mai bine singură. Am ocazia să mă cunosc, recunosc, regăsesc fără să mă raportez la absolut nimeni altcineva în afară de propria mea persoană. Îmi construiesc și reconstruiesc personalitatea, încerc să îmi dau seama ce vreau. Învăț să mă suport eu pe mine, să mă iubesc. Dacă sunt capabilă de lucrul acesta, poate voi putea să iubesc și pe altcineva. Ca să pot iubi pe cineva trebuie să fiu vindecată de orice altă dependență sentimentală. Știu zicala”cui cu cui se scoate”, dar la mine, în acest caz nu se aplică. În plus, dependența sentimentală nu provoacă decât dependență..ahahahaa…cum voi putea eu să trăiesc atunci fără altcineva??? Cum voi învăța să mă descurc și singură?? Nu tot timpul ceilalți sunt lângă noi(e supraomenesc) să ne ajute chiar la toate. Nu e vorba de egoism ci de echilibru și împăcare cu sinele tău.

Sunt un suflet hoinar. Nu mai știu cum e să ai casa ta, cum e să zici acasă unui singur loc. Rătăcesc în frânturi de persoane, nu mă regăsesc în totalitate niciunde, nu știu cu precizie ce vreau de la mine, de la viață, de la ceilalți. Nu îmi găsesc locul…nimic definitoriu, definitiv. Nu mai știu cum e să ai încredere în cineva. Pilonul meu de susținere sunt eu și acela e cam șubred. Nu mai sunt obișnuită să împart cu nimeni nimic, nu mai știu cum e să primești: zâmbete, mângâieri, încurajări…Din moment ce m-am obișnuit să nu am mai nimic sigur în viața mea nu pot avea o relație stabilă. Dacă nu ai un lucru pentru mult timp sau nu l-ai avut niciodată, te obișnuiești și fără el.

Acum nu mai gândesc nicicum.

Cam atât cu despicatul firului, în concluzie putem zice că Adriana suferă de Prostias Majorus și de diaree verbală și nu în ultimul rând, menționăm că e o handicapată sentimental și veci pururi nu va găsi mântuire. Amin!

Oare ce sa fie???

 
2 comentarii

Scris de pe 18 Aprilie 2010 în Numai cu şi despre

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , ,