RSS

Arhive pe categorii: Citiri, citate, cărți, scrieri

Mă corectez

Nu știu alții cum sunt, dar eu mooor când nu știu care este forma corectă a unui cuvânt. Dacă nu sunt sigură cum se scrie corect, mă dau de ceasul morții până când aflu. Apoi, sănătate și voie bună, pot dormi liniștită și nu mă mai frământ.
Dacă se face că îi aud pe alții că pronunță greșit, iar eu știu varianta corectă, mă ia cu urticarie. Dacă îmi sunt cunoscuți/apropiați, mai în glumă, mai în serios, îi iau la ”nșpe metrii, dar dacă sunt persoane care se respectă(cică), atunci e complicat, mă abțin, dar în gândul meu numai eu știu ce e :).
Și acum :
Întrebare: Corect se scrie vise sau visuri?
Răspuns: Și vise și visuri, doar că depinde de înțelesul fiecărui cuvânt, de context.
– vise: astea numai în sommn sunt posibile;
– visuri: la astea visăm cu ochii deschiși.
* mai multe lănuriri aici

O altă dilemă cu care m-am confruntat recent, deși înițial părea un fleac, am descoperit că multă lume nu folosește corect pluralul cuvântului ”rață”. Așa că:
Întrebare: rețe sau rațe?
Răspuns: eu aș fi înclinat să zic rațe, dar să vedem ce zic specialiștii:
DEX: RÁȚĂ, rațe, s. f. 1. Nume dat mai multor specii de păsări domestice și sălbatice, înotătoare, cu ciocul lat și turtit, cu trunchiul scurt și îndesat, și cu picioarele scurte, deplasate în partea posterioară a trunchiului (Anas). ◊ Rață sălbatică = strămoșul celor mai multe rațe domestice, foarte asemănătoare cu acestea și apreciată pentru carnea ei gustoasă (Anas platyrhynchos). Rață domestică = denumire dată multiplelor varietăți provenite prin domesticirea raței sălbatice și deosebite între ele prin culoarea penajului, forma corpului, calitățile productive etc.

Bine că le-am lămurit și pe astea, rămâne de văzut cu ce ne mai confruntăm pe viitor..hmmm.

Anunțuri
 
2 comentarii

Scris de pe 16 Ianuarie 2012 în Citiri, citate, cărți, scrieri

 

Etichete: , ,

Am primit scrisoare..lalalalalalala

Tot am mai scris despre corespondență și a scris și Adri și nu știu cum, dar am ajuns să ne scriem..hehehe..
Au trecut mulți ani de când practicam sportul acesta, când mă gândesc la primele scrisori pe care le-am trimis..mă distrez copios. Să revenim, ziceam că e așa frumos să primești o scrisoare. De ce?
Pentru mine e mai specială scrierea când cineva o face de mână, e mai personală așa. Ca să nu mai pomenesc de așteptare, pfff, e așa emoționant când știi că trebuie să primești ceva, dar nu știi când, iar când ai primit-o, cred că e de la sine înțeleasă bucuria. Și după ce ai deschis-o și începi să citești te luminezi la față(asta dacă sunt vești bune, clar) și parcă o auzi pe persoană cum îți povestește.
Eu am primit ieri o scrisoare și m-a bucurat atât de tare! E așa plăcut să vezi că cineva drag se gândește la tine! lalalalalalalalala
Tema de casă: e frumos au ba să primești scrieri(cu vești bune clar) pe hârtie ?

 

Etichete: ,

Povestea cititului

Când eram mică și nu știam să citesc, pe când trăia bunicul, nu era seară (în vacanță) fără câte o poveste, fie că era inventată, fie nu. Și uite așa s-a aprins curiozitatea…
M-au învățat la școală să citesc și atunci poveștile românești, basmele nu au mai avut scăpare. Au urmat la rând basmele stăine, anonime, devoram tot.
În adolescență citeam pentru a afla cum gândeau diverși autori sau cum anume gândesc personajele din diferite epoci, prin ce situații de viață trec.
De multe ori, citeam pentru pentru a-mi imbogăți vocabularul, pentru exercițiu, pt. a ști cât mai multe, pentru a învăța… Alteori, citeam pentru a evada din realitate.
De cele mai multe ori, citesc pt. că îmi place, pentru că POT!

 

Etichete:

scriem

Pe când lucram ca pseudo recepționeră(dar și în general), aveam obiceiul să notez pe bilețele diverse lucruri, personale sau de job. Cum prea gândesc în ultimul timp, mi-am adus aminte că azi lumea nu mai scrie de mână.
Dacă stau să mă gândesc bine, ultima dată când am scris serios și mult, de mână, a fost în facultate. La master deja, primeam multe cursuri redactate la calculator. Multe documente nu necesită decât o semnătură( deși și asta se poate face electronic) sau solicită puține informații scrise de mână. Dacă avem de scris un document, îl scriem la calculator, de multe ori acest lucru se specifică clar.
Nu zic că e un lucru rău neaparat scrisul la tastatură, dar parcă mi-ar fi dor să scriu mai mult cu mâna. Recunosc că, acum, mai ușor îmi aștern ideile pe hârtia virtuală decât pe cea reală. Mai demult îmi plăcea să simt foaia sub peniță, să simt ceva concret și palpabil, oh și câtă migală cerea scrisul, pentru a fi frumos și lizibil.
Adri, zicea ceva de a pen friend... O da, ce vremuri, când chiar trimiteam scrisori…

 

Etichete: ,

iubind…

Eu una m”am regăsit destul de mult în cele de mai jos. Dedicaţie pt. adizzy( că tot ţi-a plăcut celălalt citat)…fără nici o aluzie 🙂

„ Mi se pare că m-am trezit din morţi. A fost o moarte lungă, ca un joc…La început am fost legată la ochi, dusă de mână. Apoi am căpătat alţi ochi…Mă aflam pe marile înălţimi, pe piscurile celor puţini, îndrăgostită…

– Îl iubeşti? mă întreabă un demon.

– Da, răspund vrăjită, într-un zâmbet în care se topesc toate bucuriile lumii. Mi-e drag…

– Nu mai ai ochi?

– Ba da. Dar îl văd doar pe el.

– Şi îţi ajunge?

– Da, îmi ajunge, bag de seamă uimită.

– Şi cu ce vezi cerul, copacii?

– Cu ochii lui!

– Şi cu ce simţi zăpada, cum ştii cât e de proaspătă şi rece?

– Cu mâna lui!

– Şi când ţi-e sete, ce faci?

– Îl sărut!

– Nu îţi place să păşeşti singură, să simţi asfaltul elastic, viu, sub paşii tăi?

– Îi simt umărul alături şi, lipită toată de el, mă simt legănată de arcurile paşilor lui.

– De ce ţi-e drag?

– Aşa s-a întâmplat. Într-o zi, nu ştiu cum, parcă s-a răspândit în toată fiinţa mea o mireasmă îmbătătoare şi dulce. Nu, nu ştiu cum s-a întâmplat, poate că ştie el, el le ştie pe toate.

– Şi tu ce ştii?

– Îl iubesc.

– Şi toată ziua ce faci?

– Îl aştept.

– Şi când vine?

– Mă odihnesc în braţele lui.

– Eşti atât de obosită?

– Da, e chinuitor, istovitor să aştepţi!

– Atunci eşti nefericită.

– Nu! Fiindcă vine.

– Dar într-o zi nu mai vine. Mi-e frig, din ce în ce mai frig, el strângea căldura soarelui; eu o culegeam din zâmbetul lui…

– Dar el vine şi spune că vrea să-mi dea drumul, nu mai poate să rămână lângă mine, vorbeşte de libertate.

– Cum să pornesc singură? Îl întreb.

– Mai sunt şi alţi oameni, răsună vocea lui aspră, străină.

– Dar oamenii ceilalţi sunt vii, eu am murit, nu ştii?

– Uite, te las să învii, nu a fost o moarte adevărată, a fost un joc.

– Poate, dar eu nu mai vreau altceva, nu mai pot…El mă împiedica să mă apropii de oameni, acum printre toţi îl caut pe el. Uneori, din întâmplare, îl întâlnesc. Se opreşte, se uită la mine, îmi vorbeşte, dar nu mă vede, nu-i pasă că mă zbat printre străini, că mie necesar ca şi mai înainte umărul lui.

– L-am aşteptat, i-am pândit paşii, m-am hrănit numai cu amintirea unor zile trecute…vroiam să dispar…

– Dar într-o zi am coborât din pat şi am privit pe fereastră( priveam şi înainte, dar nu vedeam nimic). Şi am zărit un copac, alb, ca de vată, nu ştiu cum s-a ivit. A doua zi sclipea în soare, dar peste câtva timp era gol, cenuşiu, mi-a fost milă şi am coborât să-l văd mai de aproape. Sub şoşonii mei, zăpada scârţâia, deci auzeam. Am început iar să aud? Ce curios îmi părea şi ce plăcut!

Apoi am văzut alţi copaci, copii, o droaie de copii, un clopoţel…pe un acoperiş un om bătea cu ciocanul…o clipă m-am gândit: poate e un spectacol…

Puf de păpădie plutea în aer, în jurul meu. Era miros iute de viaţă, de frunze, de ploaie. Şi erau oameni pe stradă, case, copii, grădini,copaci înmuguriţi. Şi în mijlocul lor mă aflam eu, toate erau pt. mine, să-mi mulţumească auzul şi ochii, să-mi ureze bun venit, să mă încredinţeze că n-am murit. Am respirat lung, cu nesaţ, o lacrimă s-a prelins pe obraz, a lunecat şi s-a oprit în colţul gurii. I-am simţit gustul sărat…”

Cella Serghi – Cartea Mironei –

 

Etichete: , , ,