RSS

Arhive pe etichete: contorsionări

Povestea unei boli

A fost odată ca niciodată, de fapt recent de tot, o ceată de viruși/bacterii sau stafilococi/streptococi( cine mai știe) care se simțeau cam singuri de Sărbători. S-au gândit să meargă în vizită și au ales la întâmplare (sau nu) două bucăți de amigdale tare zglobii și drăguțe. Nimeni nu știe cum au venit, pe calea aerului, purtați de salivă, cert e că și-au făcut simțită prezența încă de la început și au pus piciorul în gât prag.
Amigdalele s-au imflamat de la atâta nesimțire și au început să caute soluții pt. a-i alunga pe musafirii nepoftiți. Înițial au făcut apel la cunoscuți(la anticorpi, la creieraș și chiar la om), pe rând au primit comprese pentru calmarea nervilor, pastile pentru dureri, propolis de la albine(naiba știe pentru ce), tot felul de ierburi fierte de la om(care gândea că astfel alungă spiritele rele). Nici pomeneală, banda de bandiți se simțea ca la ea acasă, până când, după două zile, omul(deștepul om) s-a gândit că fumul îi va alunga(de parcă ar fi niște tânțari). Fumul, frigul plus câteva medicamente( ce or fi alea, habar nu avem) au cam deranjat se pare, iar bandiții s-au mutat la sinusuri și unde le-a mai plăcut lor, atunci să te ții: au baricadat orice cale de acces spre aer, până când și-au pregătit câteva arme( aici vorbim de mucus de diferite culori, plus iritații provocatoare de tuse).
Și uite așa s-au lăfăit ca porcii pe unde au avut chef încă două zile, spre exasperarea gazdelor. Atunci s-a luat decizia de a se consulta medicul de familie, dar suprize, surprize, se schimbă legea sănătății și nimeni nu știe nimic și nu se poate face nmic. În cele din urmă, alarmați peste măsură, toți locatarii celulari și necelulari ai omului au sunat la 112, cerând SMURD-ului să vină să-i elibereze. Povestea abia acum ar trebui să înceapă, se pare că SMURD-ul nu mai este pentru toți, cică se privatizează sau ceva de genul și nu mai vine la tine când ai tu nevoie, oricum sărmanele celule umane nu au înțeles prea bine ce se întâmplă.
Din fericire, banda de bandiți și-a cam luat tălpășița când cineva a avut ideea să-i servească cu niște prafuri numite antibiotice și după câteva zile aproape toată lumea și-a recăpătat sănătatea înapoi.
În încheiere, unde se aduc mulțumiri, ca parte implicată în povestire, mulțumesc Cerului că nu am avut nevoie pe bune de SMURD pentru că atunci ar fi fost grav, dar sunt foarte tristă și necăjită că SĂNĂTAEA României are o boală grea de tot și nu își va recăpăta sănătatea prea curând. Oare, chiar nu există nici un praf numit anti****** care să o salveze???
Și uite așa am încălecat pe o șa stafilococ și v-am spus poveste ioc!

Anunțuri
 

Etichete: , , , , , , , ,

Beteșug!

*tentativă de jurnal de boală*
Am primit cadou, de după Crăciun, o amigdalită în stare incipientă, betegeală ce se anunță a fi una de toată frumusețea. Asta drept răsplată că am fost nerecunoscătoare pentru ce am și pentru că am zis că Moș Crăciun a murit( alte cauze nu îmi vin în minte).
Cum nu prea îmi place să iau medicamente, mai ales antibiotice, am ales variantă băbească, pt. început, judecând după simtome: durere la înghițire, durere de cap și frisoane slabuțe. Am citit mai multe tratamente și am ales câteva:
– Gargară cu apă călduță și sare(asta avea efect când mi se imflamau amigdalele): m-aș fi oprit aici, dar nu mi-a fost mai bine
– Am supt câteva bobițe pentru dureri de gât
– Mi-am făcut o compresă dintr-un cartof ras și spirt, am ținut-o vre-o două ore pe gât
– Un ceai de mușețel cu tei călduț
– Un paracetamol
– Trei felii de pizza(dar astea cu siguranță nu m-au ajutat la nimic, poate mi-au făcut mai rău)
* toate acestea au fost luate în decurs de 4-5 ore.
Acum mă simt puțin mai bine, nu mai salivez excesiv, înghit mai bine și nici urmă de frisoane. Cu toate acestea, mă cam sperie faptul că vine noaptea, atunci se accentueză totul. Momentan mai iau niste bobițe de gât(da, le sug!), iar peste noapte aș mai încerca o compresă, cu ce nu știu încă.

 

Etichete: , , , ,

De râs și plâns…

Nu știam ce să facem de căldură și am decis să mergem la criș Criș, deși nu sunt eu tare fan apă( nu știu să dau din mâini și din picioare sincron). Toate bune și frumoase, ne instalăm pe mal, ba chiar îmi găsesc de lucru( nu statul la soare), mă joc cu scoicile și cu nisipul( ca copiii mici).
Bineînțeles că eram atât de concentrată în ceea ce făceam, că am uitat de lucrurile din jurul meu. Nenorocul meu tocmai de aici se trage, ca o retardată ce sunt nu m-am uitat pe unde îmi purtam picoarele( la Criș, dăăă!!!) și ATENȚIE : calc o albină, de fapt cred că am strivit-o în toată regula. Deci, repet CALC albina, nu mă împunge ea sau ceva de genul, ci eu mi-o caut cu lumânarea talpa piciorului. Ca în filmele cu proști, pfff, serios acum, cum să faci așa ceva??? Culmea de tot, să calci albina….
Retardată scrie pe fruntea mea, dacă retarzii au o scuză, eu nu am…. Logic ca albina și-a lăsat acul la mine în talpă, nu cred că are rost să mai pomenesc de durere..nu că nu aș fi meritat-o.
și seria continuă….

 

Etichete: , , ,

Cum o iau pe arătură…


Mi-e frică să nu mă las devorată de demonul care m-a împins în trecut, de atâtea ori, să rup legături. Știu foarte bine că sunt o handicapată sentimental și totuși am încercat să mă schimb. Poate ar trebui să mă opresc pt. că se pare că nu voi reuși niciodată…
Dacă stau să analizez, cam toate toate persoanele de care m-am legat nu treceau printr-o perioadă tocmai roz. Pe multe le-am întâlnit în momente când doreau să obțină ceva și luptau pt asta, iar eu le-am susținut cât am putut. Poate aș fi vrut să fac ceva sau să zic ceva, dar am tăcut și am fost alături de ele, tocmai pt că știam că le este greu. Ce este ciudat, e că exact în momentul când dădeau semne că le va merge mai bine, eu mă dezlegam de ele, adică puneam punct.
Mă întreb, cum să lași o persoană, care a dat de bine? În mod normal o ții lângă tine pt. că îți va merge și ție bine, așa-i? Se pare că eu fac exact pe dos….
Dar oare, de ce fug eu de bine? Pentru că nu știu cum e și nu vreau să văd? Nu cred! Mi-e frică, oare, că persoana de lângă mine se va schimba și nu va mai avea nevoie de mine? Hmm, posibil. Sau poate mi se pare, că e/va fi atât de absorbită să își atingă obiectivele, că pe mine mă va neglija și nu îi va mai păsa atât de mult de mine? Cred că da!
Sau poate aștept o persoană care să mă salveze de mine însămi și încă nu am întâlnit-o.
Dar, mă întreb, vreau să fiu salvată? ???

 

Etichete: , , , , , , , , ,

Spor la treabă!

Ce mult îmi place mie ”zicerea” asta, mai ales când am ceva de lucru J. Îmi place să am spor la ceea ce fac, chiar dacă sunt la locul de muncă. Nu știu de ce, dar mie mi se părea foarte normal ca atunci când cineva este la job să îi urez spor la treabă. Ei bine, se pare că nu e așa, după ce am urat mai multor persoane acest lucru, am fost mustrată de mama focului.  Parcă aș fi comis un păcat capital adresând asemenea vorbe, hmmm. Mi s-a spus că se zice servici ușor!, că doar nu se vrea spor, ci se vrea relaxare totală la job.

Prin spor nu înțeleg musai ceva cantitativ, ci mai degrabă calitativ, adică nu trebuie să am nush câte lucruri de făcut, ci să reușesc să le fac bine și corect pe cele pe care le am. Poate am înțeles eu greșit sensul expresiei sau i-am atribuit un alt sens…

Așa ca de încheiere, o mică urare: spor la treabă, oricare ar fi ea!

 

Etichete: , , , , , , , , , , ,

Cheile Galbenei

Ne-am lăsați păcăliți de nerăbdarea( trecuse un an) de a descoperi absolut tot ceea ce a rămas nevăzut de ochiul nostru și am pornit la drum. Înainte de satul de vacanță Boga un indicator ne zice Cheile Galbenei, iar un drum forestier destul de prost ne duce fff aproape de chei( cam la vre-o 2 km).

Echipați de drum, am pornit…totuși parcă îmi lipsea ceva, în comparație cu anul trecut, nush ce. Poate mai mult soare și mai putină umezeală aș fi dorit. După o săptămână prea ploioasă, pământul încă nu se uscase, stâncile erau încă umede, iar vremea tot capricioasă. Norii și mișcarea lor, culoarea lor erau tot timpul în atenția meteorologului șef(El), în cazul în care venea ploaia să fim pregătiți(deși niciodată nu suntem suficient de pregătiți când vine vorba de natură).

Prima oprire: Izbucul Galbenei; urcușul până în pădure a fost destul de obositor datorită noroiului, dar și datorită lispei mele de antrenament( ce să fac, dacă sunt o bleagă??), deși cu o zi înainte am făcut un traseu de încălzire. Izbucul era destul de tulbure, verde-albăstruiul de anul trecut era o amintire acum; semn că apa va fi furioasă și învolburată, că …Am făcut pozele fără de care nu se putea, mai ales acum are o nouă jucărie: D5000, hehe…

   

Am mers mai departe, cu multe opriri pt poze, la un moment dat m-a prins și pe mine microbul și am abuzat de aparat. Și Galbena era totuși frumoasă, avea ceva ce te speria și te atrăgea în același timp.

A urmat o porțiune cu pereți de stâncă, destul de abrupți, unde a trebuit să cobărâm cu ajutorul unor lanțuri ( harta ne spunea: trecere periculoasă). Am făcut față tare bine, m-am ales doar cu niste lovituri în cot(minore). Uite o grotă, intrăm, vedem apa care și-a croit drum printre stânci, poze, poze, mâncăm să prindem energie…și ceva ni se pregătea.

 

Dap, ajungem la faimoasa Cascada Evantai, o frumusețe de cascadă, pe lângă care trebuie să trecem pentru a merge mai departe. Ei, aici a fost aici, încă o dată natura ne-a dat de înțeles că ea poate să fie de neîmblânzit (nu că ar trebui îmblânzită) uneori. Două obțiuni aveam: o luam prin apă, prin albia apei sau pe cablurile ce erau prinse bine în stâncile ce străjuiau albia Galbenei. Alegem cablurile, lucru ce îmi provoacă panică…dar trebuie să o fac și pe asta pentru că înapoi nu vreau să mă întorc, știu că ne așteaptă alte lucruri frumoase de văzut, Galbena e plină de surprize!

Începutul este promițător, reușesc să țin ritmul, însă pe o porțiune, nu găsesc prize pt picioare, stânca nu are nici cea mai mică asperitate, nimic, iar forța mâinilor mele e zero, așa că alunec și cad… Noroc că apa nu e atât de mare( până la genunchi) și cad, inițial în picioare…apoi mă dezechilibrez și ajung în apă…Îmi trece sperietura și mă urc din nou pe cabluri și ajung cu bine pe uscat. Un prim sentiment care m-a încercat a fost să abandonez, nimic nu mă mai interesa, nu mai îmi păsa de nimic, tot ce doream era să ajung la civilizație, să mă usuc. Mi-am schimbat hainele și am dat asigurări că sunt bine, că nu m=am lovit, mi-am tras puțin sufletul și iar m-a furat peisajul…am început să fac poze, se pare că am depășit momentul.

Mai luăm puțin contact cu apa, voit de data asta și iată-ne la o altă trecătoare pe stânci: la lanțuri! Din partea opusă trec niște drumeți(așa am zis inițial), unul dintre ei ne spune: acesta e chiar ghinion!! Să așteptați să treacă 60 de persoane! ?????Poftim??? Oamenii ăștia!! Și am așteptat și mi-a fost frig și a început să plouă, dar am trecut în final :).

După o mică pauză, nelipsitele poze, ne-am luat rămas bun de la chei și duși am fost.

În câteva ore eram ajunși la pensiune…murdari, mai mult sau mai puțin uscați, obosiți, dar cu un sentiment de mulțumire și încântare…Ne-am pus la somn pentru că ziua următoare ne așteptau altele….

p.s.: după ce am dat jos mizeria de pe mine, am văzut că îmi fac cu ochiul niște vânătăi de toate urâțimea, mai ales pe picioare. Având în vedere că la o atingere mai apăsată pielea mea face urât, nici nu mă așteptam la altceva.

 
 

Etichete: , , , , , , ,

Anti

Mi-am adus aminte de ce eram eu, pe când eram mai tânără, antirelaţionare, antisocializare şi anti alte cele. Ei bine, treaba stătea în felul următor: nu prea suportam să comunic cu alţii(exceptând câţiva prieteni buni) dintr-o mulţime de motive ( acum constat că erau întemeiate).  Pseudo munca pe care o prestez în momentul de faţă în preudo orăşucul natal, mă obligă să iscălesc mai jos constatările:

– dacă zâmbeşti şi dai bună ziua frumos(că doar asta credeam eu că intră în preudo atribuţiile mele) lumea nu mai ştie cât îi e lungul nasului şi începe conversaţii de tot soiul, de la cele mai insipide până la cele mai greţoase;

– dacă eşti nou venită într-un colectiv trebuie să faci faţă, pe de o parte, asaltului de întrebări din partea colegilor( arborele genealogic, istoricul familiei, nr la papuc), iar pe de altă parte, trebuie să răspunzi drăguţ tuturor clienţilor fideli care calcă pragul clădirii unde tu îţi desfăşori activitatea (eşti din oraş?, parcă te ştiu de undeva? etc);

– dacă te pune michiduţă să-ţi oferi ajutorul, atunci ai încurcat-o original, de la o chestie mică eşti rugat să faci alta şi alta şi alta şi tot aşa;

– dacă te-ai scăpat să le spui celorlalţi, în conversaţia de socializare pe care musai trebuie să o faci( că altfel eşti satanist), că mai spikuieşti nişte limbi străini, vei fi chemat pt orice fleac să îţi baţi capul(gratis şi benevol) de pereţi cu toţi străinii care Dumnezeule mare ştie ce limbi încâlcite mai vorbesc;

–         !!!! nota bene!!!! nici în ruptul capului să nu te uiţi, zâmbeşti, saluţi sau să porţi vre-o conversaţie cu italieni că  nu mai scapi de ei. De la nişte simple întrebări despre istoricul limbii italiene vorbite de tine până la ,,hai să îţi fac cinste cu o îngheţată,, ai servit tot tacâmul. Apoi, aproape de fiecare dată când au de rezolvat ceva, fie legat de chestiuni administrative hoteliere, fie legat de conexiunea lor la internet, bineînţeles că pe tine te vor întreba şi să nu uităm că dacă te văd de 100 ori într-o zi, de 100 de ori te vor saluta sau îţi vor face cu mâna.

–         etc.

Una din problemele mele este că, uneori sunt prea drăguţă cu cei din jurul meu, mie mi se pare normal să mă comport frumos cu ceilalţi(plus că aşa am învăţat la şcoală), dar din păcate însă, lumea e plină de gunoaie şi de oameni interesaţi(chiar dacă viaţa e şi frumoasă câteodată şi există şi oameni minunaţi).

p.s. multe din cele de mai sus se aplică mai ales la un loc de muncă.-

 

Etichete: , , , , , , , , , , , ,