RSS

Arhive pe etichete: vorbind fără mine

Despre viață…

Copilul din mine : se joacă cu ea, are încredere oarbă în ea;

Tânărul din mine: o gustă, vede și încearcă, însă  fără să se decidă;

Adultul din mine: o ia în serios, o privește cu alți ochi, dar își mai permite câte un zâmbet la adresa ei;

Maturul din mine: o cară în spate, mai se conformează, mai se răzvrătește, începe să o vadă cu ochi răi;

Bătrânul din mine: nu o mai vrea, nu vrea să o mai vadă;

Înțeleptul din mine: tace și nu vrea să-mi spună cum trebuie privită…încă…

 

Etichete: , , , ,

Gânduri sinucigașe???

NU te mai vreau, m-am săturat de TINE până peste cap, simt că nu mai merge, oricât de mult aș vrea eu să fac lucrurile să meargă. Nu zic că nu am încercat, că nu încerc, dar am impresia că mă lupt cu morile de vânt, degeaba îmi spun că va fi bine pentru că nu mai cred în asta. Se pare că m-am ars și fript și opărit din cauza Ta de prea multe ori, m-am izbit cu capul de toti pereții posibili și imposibili, am(m-am) plâns, am râs și iar am plâns…M-am prefăcut că există și părți bune, că de fapt, nu e atât de rău pe cât îmi părea mie, ce amarnic m-am înșelat. Acum, nu văd nici o alinare în nimic și în nimeni, tot ce mă înconjoară e hidos și rece și rău…Si ce e cel mai rău din toate astea e că și EU mă simt așa, uneori nu mai simt nimic, alteori mă enervez grozav pt. că am crezut în TINE, pentru că am crezut în mine..

Aș vrea tare de tot, să găsesc acel ceva care să mă facă să privesc totul cu alții ochi, să văd că meriți să fii trăită, dar NU, VIAȚĂ, NU, nu te mai vreau…

 

Etichete: , , , , , , , , , ,

De ce sunt eu handicapată sentimental???

Întrebare la care încerc de multe ori să răspund, dar nu prea reușesc. Câteva tentative de-a lungul timpului, eșuate toate, mai jos:

* Toți bărbații sunt la fel! Porci, nesimțiți ș.a.m.d…Singura diferență între ei e că unii sunt mai nesimțiți, iar alții mai puțin nesimțiți.. Am întâlnit și auzit numai exemple negative .. La un moment dat îi uram pe toți! Nu înțelegeam necesitatea existenței lor pe acest Pământ, iar dacă ar fi venit un potop să îi ia pe sus, nu mă supăram. Acum mi-a trecut.

*Toate relațiile urmează același curs și au același final. Relația presupune o mulțime de bătăi de cap, trebuie să justifici fiecare pas pe care îl faci, fiecare alegere, chiar și ceea ce nu faci în mod intenționat, voluntar. Libertatea ta e compromisă definitiv, iar treptat devii o altă persoană, un El/Ea făurit după chipul și asemănarea placul celuilalt. De multe ori nici nu îți dai seama unde ai dispărut, tu-adevăratul tu. Te-ai schimbat fără să îți dai seama, doar de dragul Lui/Ei. Din păcate, schimbările acestea nu sunt un lucru bun. Apoi apar certurile, dracii negri, gelozia și suferința, deprimarea, disperarea, vinovăția…ruptura. Și în final te trezești singur singurel, fără prea mulți prieteni, fără personalitate, fără nimic din ceea ce te definea mai demult. Povestea e aceeași, personajele sunt altele, atât!

*Așa gândeam eu pe când eram tânără-tânără*

#Apoi e frica de necunoscut. Apar întrebări gen: dacă ne despărțim?/ dacă nu o să fie nimic din relația noastră?/dacă nu sunt potrivită pt el?/dacă mă va face să sufăr?/ dacă îl fac să sufere? dacă, dacă???? Câte și mai câte întrebări care de multe ori nu își au rostul. Eu știu foarte bine că nu câstigi dacă nu riști și nu vei ști nicodată cum va fi ceva dacă nu încerci. De multe ori, nu pierzi nimic dacă dai o sansă, ba chiar ai de câștigat. Sunt conștientă că odată și odată va trebui să trec de partea cealaltă( ahaha, de partea celor cu relații), dar ceva mă împiedică să fac pasul și nu știu ce e.

#Idealul masculin nu există! Pentru cine e ideal, după criteriile cui? Să zicem că îmi definesc un tipar, în momentul în care l-am găsit și constat că nu mi se potrivește, ce fac? Îmi construiesc altul și altul și tot așa? Nu se poate. Dar dacă nu îl voi găsi niciodată? Caut, aștept ca o nebună, ratez mii de ocazii( oferite de cei ieșiți din tipar) și nimic, nu apare deloc…am luat țeapă original. În plus, nu poți construi un om după bunul tău plac(unii pot, poate), poți încerca să cunoști fiece om și să vezi dacă ți se potrivește(deși și asta e relativă), să îți construiești idealul pe parcurs sau să il deconstruiești…

#O altă chestie: dacă nu îl voi întâlni în veci pe El, că vorba aceea: ”toți bărbații buni, sunt luați!” Sau poate îl întâlnesc, dar nu mă vrea, atunci cum pot eu să mai iubesc?? Ce mă fac dacă îmi devine prieten, prieten bun?? Eu nu pot să dau cu piciorul la o prietenie, nu am acel curaj și nici acea energie de a reinvesti într-o altfel de relație. Relația mă seacă de resurse….mă macină, imi fură toată energia…pentru că odată intrată în horă nu pot decât să joc.

#Așa gândeam când eram mai tânără.#

Mi-e mult mai bine singură. Am ocazia să mă cunosc, recunosc, regăsesc fără să mă raportez la absolut nimeni altcineva în afară de propria mea persoană. Îmi construiesc și reconstruiesc personalitatea, încerc să îmi dau seama ce vreau. Învăț să mă suport eu pe mine, să mă iubesc. Dacă sunt capabilă de lucrul acesta, poate voi putea să iubesc și pe altcineva. Ca să pot iubi pe cineva trebuie să fiu vindecată de orice altă dependență sentimentală. Știu zicala”cui cu cui se scoate”, dar la mine, în acest caz nu se aplică. În plus, dependența sentimentală nu provoacă decât dependență..ahahahaa…cum voi putea eu să trăiesc atunci fără altcineva??? Cum voi învăța să mă descurc și singură?? Nu tot timpul ceilalți sunt lângă noi(e supraomenesc) să ne ajute chiar la toate. Nu e vorba de egoism ci de echilibru și împăcare cu sinele tău.

Sunt un suflet hoinar. Nu mai știu cum e să ai casa ta, cum e să zici acasă unui singur loc. Rătăcesc în frânturi de persoane, nu mă regăsesc în totalitate niciunde, nu știu cu precizie ce vreau de la mine, de la viață, de la ceilalți. Nu îmi găsesc locul…nimic definitoriu, definitiv. Nu mai știu cum e să ai încredere în cineva. Pilonul meu de susținere sunt eu și acela e cam șubred. Nu mai sunt obișnuită să împart cu nimeni nimic, nu mai știu cum e să primești: zâmbete, mângâieri, încurajări…Din moment ce m-am obișnuit să nu am mai nimic sigur în viața mea nu pot avea o relație stabilă. Dacă nu ai un lucru pentru mult timp sau nu l-ai avut niciodată, te obișnuiești și fără el.

Acum nu mai gândesc nicicum.

Cam atât cu despicatul firului, în concluzie putem zice că Adriana suferă de Prostias Majorus și de diaree verbală și nu în ultimul rând, menționăm că e o handicapată sentimental și veci pururi nu va găsi mântuire. Amin!

Oare ce sa fie???

 
2 comentarii

Scris de pe 18 Aprilie 2010 în Numai cu şi despre

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , ,