RSS

Arhive pe etichete: irealul real sau realul ireal?

Povestea unei boli

A fost odată ca niciodată, de fapt recent de tot, o ceată de viruși/bacterii sau stafilococi/streptococi( cine mai știe) care se simțeau cam singuri de Sărbători. S-au gândit să meargă în vizită și au ales la întâmplare (sau nu) două bucăți de amigdale tare zglobii și drăguțe. Nimeni nu știe cum au venit, pe calea aerului, purtați de salivă, cert e că și-au făcut simțită prezența încă de la început și au pus piciorul în gât prag.
Amigdalele s-au imflamat de la atâta nesimțire și au început să caute soluții pt. a-i alunga pe musafirii nepoftiți. Înițial au făcut apel la cunoscuți(la anticorpi, la creieraș și chiar la om), pe rând au primit comprese pentru calmarea nervilor, pastile pentru dureri, propolis de la albine(naiba știe pentru ce), tot felul de ierburi fierte de la om(care gândea că astfel alungă spiritele rele). Nici pomeneală, banda de bandiți se simțea ca la ea acasă, până când, după două zile, omul(deștepul om) s-a gândit că fumul îi va alunga(de parcă ar fi niște tânțari). Fumul, frigul plus câteva medicamente( ce or fi alea, habar nu avem) au cam deranjat se pare, iar bandiții s-au mutat la sinusuri și unde le-a mai plăcut lor, atunci să te ții: au baricadat orice cale de acces spre aer, până când și-au pregătit câteva arme( aici vorbim de mucus de diferite culori, plus iritații provocatoare de tuse).
Și uite așa s-au lăfăit ca porcii pe unde au avut chef încă două zile, spre exasperarea gazdelor. Atunci s-a luat decizia de a se consulta medicul de familie, dar suprize, surprize, se schimbă legea sănătății și nimeni nu știe nimic și nu se poate face nmic. În cele din urmă, alarmați peste măsură, toți locatarii celulari și necelulari ai omului au sunat la 112, cerând SMURD-ului să vină să-i elibereze. Povestea abia acum ar trebui să înceapă, se pare că SMURD-ul nu mai este pentru toți, cică se privatizează sau ceva de genul și nu mai vine la tine când ai tu nevoie, oricum sărmanele celule umane nu au înțeles prea bine ce se întâmplă.
Din fericire, banda de bandiți și-a cam luat tălpășița când cineva a avut ideea să-i servească cu niște prafuri numite antibiotice și după câteva zile aproape toată lumea și-a recăpătat sănătatea înapoi.
În încheiere, unde se aduc mulțumiri, ca parte implicată în povestire, mulțumesc Cerului că nu am avut nevoie pe bune de SMURD pentru că atunci ar fi fost grav, dar sunt foarte tristă și necăjită că SĂNĂTAEA României are o boală grea de tot și nu își va recăpăta sănătatea prea curând. Oare, chiar nu există nici un praf numit anti****** care să o salveze???
Și uite așa am încălecat pe o șa stafilococ și v-am spus poveste ioc!

Anunțuri
 

Etichete: , , , , , , , ,

Bărbați, vreți sex?

Am auzit( din surse sigure) că unii bărbați nu vor să facă sex cu prietenele lor. Say that again!!! Mda, spun asta pt. că, în viziunea mea bărbații sunt super mega extra dependenți de sex( și femeile, dar ei mai mult, zic) și nu ar refuza nici o …. ocazie. Acum eu m-am gândit la câteva motive, deși bănuiesc că o voce masculină ar avea mai multe de zis în acest sens…
1. Nu o mai vrea pe prietena lui, s-a plictisit. Ok, atunci de ce nu îi dă papucii și gata. În schimb, el îi spune că ține la ea..ptiu drace!
2. Are probleme grave, nush de ce fel (fizice- psihice, bla bla).
3. E obosit, stresat. Dar oare, sexul nu e antitodul în acest caz?
4. Are alte orientări sexuale și stă cu prietena doar de fațadă.
5. Ține atât de mult la fată că nu vrea să o dezamăgească cu slaba lui prestanță în pat! Ahahaha, ce glumă bună…
Momentan nu mai îmi vin în minte alte motive, dar lumea a mai găsit motive:

– disfuncțiile erectile;
– neincrederea in partenera de cuplu;
– dependența de alcool sau droguri;
– diverse boli ale organismului;
– traume sexuale;
– depresie;
– tratament medicamentos al carui efect secundar este scaderea libidoului
Acum adevărul o fi pe undeva la mijloc, în funcție de fiecare persoană în parte, așa că, până una altă un banche:

O femeie se plange alteia ca barbat-su nu mai vrea sex si cum vine acasa o intreaba doar: „Ce avem de mancare?”
Cealalta ii zice:
– Draga, am avut si eu problema asta. Nu e grav, imbraca niste chiloti negri, cu dantela, o palarie neagra, ciorapi negri si il astepti in usa, sexy asa , si se rezolva;
A doua zi se intalnesc din nou:
– E, cum a fost?
– Am facut exact cum mi-ai spus, chiloti negri, dantela, palarie sexy, ce sa mai, bomba;
– Si?
– Si cand a deschis usa mi-a zis: „Zorro, faci si tu ceva de mancare azi?”
p.s. s-au intenționat unele exagerari 🙂

 
Un comentariu

Scris de pe 2 Octombrie 2011 în D'ale oamenilor mari

 

Etichete: , , , , ,

Cum o iau pe arătură…


Mi-e frică să nu mă las devorată de demonul care m-a împins în trecut, de atâtea ori, să rup legături. Știu foarte bine că sunt o handicapată sentimental și totuși am încercat să mă schimb. Poate ar trebui să mă opresc pt. că se pare că nu voi reuși niciodată…
Dacă stau să analizez, cam toate toate persoanele de care m-am legat nu treceau printr-o perioadă tocmai roz. Pe multe le-am întâlnit în momente când doreau să obțină ceva și luptau pt asta, iar eu le-am susținut cât am putut. Poate aș fi vrut să fac ceva sau să zic ceva, dar am tăcut și am fost alături de ele, tocmai pt că știam că le este greu. Ce este ciudat, e că exact în momentul când dădeau semne că le va merge mai bine, eu mă dezlegam de ele, adică puneam punct.
Mă întreb, cum să lași o persoană, care a dat de bine? În mod normal o ții lângă tine pt. că îți va merge și ție bine, așa-i? Se pare că eu fac exact pe dos….
Dar oare, de ce fug eu de bine? Pentru că nu știu cum e și nu vreau să văd? Nu cred! Mi-e frică, oare, că persoana de lângă mine se va schimba și nu va mai avea nevoie de mine? Hmm, posibil. Sau poate mi se pare, că e/va fi atât de absorbită să își atingă obiectivele, că pe mine mă va neglija și nu îi va mai păsa atât de mult de mine? Cred că da!
Sau poate aștept o persoană care să mă salveze de mine însămi și încă nu am întâlnit-o.
Dar, mă întreb, vreau să fiu salvată? ???

 

Etichete: , , , , , , , , ,

Pseudo

Că tot trecut-au Paștile sau Paștele și nu am făcut urări si alte cele și nici nu am de gând să o fac acum, mă semnalez aci pe acest pseudo blog cu ceea ce am mai ”muncit eu zilele astea”:

Am făcut pe pseudo țărăncuța până mi-au ieșit bătături în palme și mi-am ars pielea de pe față și mâini de zici că eram ceva arătare SF.

Am făcut pe pseudo recepționera la un pseudo hotel din orășelul meu natal. Încă o fac, dar nu pt. mult timp :).

Am fost pseudo sociabilă și am incercat să fiu drăguță și să mă integrez într-un colectiv care nu îmi place de nici un fel.

Iar despre sărbători ce să zic? Nici măcar pseudo sărbătoare nu a fost, nu am simțit sau făcut nimic special cu ocazia acestor Sfinte zile. Am fost la serviciu (cică), am stat, am dat o mică ”tură” la biserică, am ciocănit niște ouă, am mâncat până era să crăp, am zis o mică rugăciune, am cugetat puțin la ceea ce a ajuns omenirea și încotro se îndreaptă( și m-am deprimat teribil), am înjurat, am plecat în miniexcursie când alții erau la biserici, am….

Acum nici nu mai știu dacă tot ce se petrece e la modul pseudo sau e realitate?? Sunt eu un pseudo om sau unul adevărat? Pffff

 

Etichete: , , , , , , , , , ,

The colour of my skin

Don”t judge me by the colour of my skin, don”t banish me from your life, from your society.. you murder, you butcher just to hide or erase the colour of those with a different skin colour.

 

 

În (ne)cazul meu lucrurile nu stau atât de rău, din fericire pentru mine, eu sunt liberă, sunt iubită și acceptată de cei din jurul meu(cei care contează, cel puțin). Cu toate acestea am avut și eu mici tristeți( multe provocate chiar de mine) din cauza culorii pielii. Știu că în general sunt discriminați cei cu pielea neagră, dar pe mine m-a supărat tonul alb.

Cred că sufăr de nebunie acută ceva tentativă eșuată de albinism, adică nu sunt albă ca zăpada, dar nici neagră ca tăciunele, nu sunt nici măcar o combinație între acestea două. Și acum să facem puțin haz de necaz, să povestim:

Inițial aveam un ten mai negricios, care s-a dovedit apoi a fi de la pneumonie, offff, mai bine nu îmi povestea mama…Apoi, în copilărie când stăteam în soare, eram roșie ca un rac, dar când pielea se calma, își recăpăta culoarea spre necazul meu. Ah, trebuie musai amintit de faptul că aveam tot felul de porecle ca Albeață și mulți mă tot întrebau de ce sunt eu așa de albă, asta ca să nu mai zic că toți mă catalogau ca fiind anemică.

În adolescență, îmi era rușine să stau în tricou și mai făceam experimente de genul: stăteam imbrăcată cu haine lungi la peste 30 de grade…pffff, cald mai era! Era lucru știut că atunci când venea vara mă abonam la câte o curte de casă unde să pot sta la bronz( eu fiind un pui de bloc). Mă coceam și mă uscam la soare la propriu și tot nu înregistram rezultatele dorite, încercam creme, uleiuri, rețete naturiste și degeaba, pielea mea căpăta o ușoară culoare maronie, dar după 2 săptămâni era ca înainte. Am încercat să o colorez cu creme autobronzante, am fost și la solar de 3 ori. Cel mai nefast lucru care mi se întâmpla atunci era faptul că îii uram pe ceilalți pentru că aveam un ten mai închis la culoare și mă detestam și pe mine în același timp.

După ce am mai crescut(la minte că în înălțime nici o șansă) am înțeles ce proastă am fost. Puteam liniștită să fac cancer de piele sau cine stie ce boală și să mă curăț de tot. Am început să înțeleg că nu totul se reduce la culoarea pielii, contează mult și omul care o îmbracă. Am văzut că se poate și mai rău, că sunt oameni care nu pot ieși din casă sau sunt marginalizați, agresați datorită culorii pe care pielea lor o are, fie că au boli de piele sau o culoare pe care majoritatea nu o acceptă.

Contează mult și ambalajul, dar în măsura în care are ceva foarte consistent înăuntrul lui. Sunt o mulțime de spuneri referitoare la acest subiect, nu are sens să le mai abordez și eu. Ceea ce contează, pentru mine, este că am învățat să mă împac cu propria mea culoare, la propriu, dar și la figurat și nu îi învinuiesc pe ceilalți pentru că sunt sau nu într-un anume fel ( în proporție destul de mare vina îmi aparțiene).

Acum mă întreb, oare nu se confruntă fiecare dintre noi cu drama propriei sale culori?? Poate de aceea suntem atât de neînduplecați când vine vorba de culoarea celorlalți. Pur și simplu ne detestăm în așa măsură încât nici nu suntem în stare să admitem acest lucru și atunci lovim în ceilalți, astfel nu suntem obligați să ne recunoaștem pe noi înșine așa colorați sau șterși cum suntem.

 

Does your colour skin allow you to look in the mirror?

 

Etichete: , , , , , ,

Joc Joacă

Titlul perfect pentru o poezie… nu, nu veți citi o poezie, ceea ce urmează este o simplă joacă, o joacă de cuvinte, o joacă de copil, de adult, de om….Și uite așa începe jocul:

Pășim pe căsuța de START în momentul în care venim pe lumea asta, urlând din toti plămânii. De ce facem asta? Pentru că jocul anterior( când nu aveam conștiință) era unul simplu, iar acum știm că jocul ce ne așteaptă este unul plin de labirinturi, de obstacole, de Jockeri, de Păcălici, de aventură( într-un fel sau altul) și asta ne sperie.

Mai departe nu avem decât să dăm cu zarurile, sperând că vom avea noroc, sau să optăm pentru o carte câștigătoare, jucăm la loto, sunăm un prieten, întrebăm publicul sau cerem un Hint. Câte și mai câte soluții sunt când vine vorba de JOCURI. STOP, era să uit: tot în ecuația aceasta intră și trișatul, diverse șiretlicuri ce nu sunt permise, dar care se fac pentru a câștiga. Bineînțeles că de aceea au apărut și REGULILE, toate jocurile au așa ceva, un sistem de ”valori”(sau orice altceva) după care se ghidează. Însă, excepția face regula, regulile sunt făcute pentru a fi încălcate ș.a.m.d.

Jocurile ne prind atât de tare încât nu mai știm ce e rău sau bine, ce e permis și ce nu, mulți nu mai joacă doar de omorul amorul artei, ci fac tot ceea ce pot și ceea ce nu pot pentru a învinge, pentru a câștiga, pentru a ajunge la FINISH.

Dacă e să privim lucrurile așa, totul este un joc și toți, fie că suntem oameni sau animale sau altceva(???) ne jucăm. Ne place să ne jucăm de-a viața, de-a familia, de-a moartea, de-a iubirea, de-a Dumnezeu, de-a doctorul, de-a învățătorul, de-a copilul, de-a adultul, de-a hoțul, de-a politicianul și lista continuă….

Dintre toate, mie îmi place cel mai mult căutătorul de comori, mi-ar plăcea să descopăr în fiecare om sau lucru și chiar în mine însămi, comoara ascunsă care ne face mai buni.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 22 Martie 2011 în Numai cu şi despre

 

Etichete: , , , , , , ,

Is it the end???

I have to stop, because I’m going mad, big time!!!!!!!!!!

I have to kill my demons before they kill me…..or I should kill me to be sure..hmmm…

I don’t want to go back to square one..it’t to exhausting..I don’t want to go through that again..nooo

I think I need help..oh crap, there is no one who can help me, I made this with my bare hands…

 

Etichete: , , , , , , , , , , ,