scriem

Pe când lucram ca pseudo recepționeră(dar și în general), aveam obiceiul să notez pe bilețele diverse lucruri, personale sau de job. Cum prea gândesc în ultimul timp, mi-am adus aminte că azi lumea nu mai scrie de mână.
Dacă stau să mă gândesc bine, ultima dată când am scris serios și mult, de mână, a fost în facultate. La master deja, primeam multe cursuri redactate la calculator. Multe documente nu necesită decât o semnătură( deși și asta se poate face electronic) sau solicită puține informații scrise de mână. Dacă avem de scris un document, îl scriem la calculator, de multe ori acest lucru se specifică clar.
Nu zic că e un lucru rău neaparat scrisul la tastatură, dar parcă mi-ar fi dor să scriu mai mult cu mâna. Recunosc că, acum, mai ușor îmi aștern ideile pe hârtia virtuală decât pe cea reală. Mai demult îmi plăcea să simt foaia sub peniță, să simt ceva concret și palpabil, oh și câtă migală cerea scrisul, pentru a fi frumos și lizibil.
Adri, zicea ceva de a pen friend... O da, ce vremuri, când chiar trimiteam scrisori…

 

iubind…

Eu una m”am regăsit destul de mult în cele de mai jos. Dedicaţie pt. adizzy( că tot ţi-a plăcut celălalt citat)…fără nici o aluzie 🙂

„ Mi se pare că m-am trezit din morţi. A fost o moarte lungă, ca un joc…La început am fost legată la ochi, dusă de mână. Apoi am căpătat alţi ochi…Mă aflam pe marile înălţimi, pe piscurile celor puţini, îndrăgostită…

– Îl iubeşti? mă întreabă un demon.

– Da, răspund vrăjită, într-un zâmbet în care se topesc toate bucuriile lumii. Mi-e drag…

– Nu mai ai ochi?

– Ba da. Dar îl văd doar pe el.

– Şi îţi ajunge?

– Da, îmi ajunge, bag de seamă uimită.

– Şi cu ce vezi cerul, copacii?

– Cu ochii lui!

– Şi cu ce simţi zăpada, cum ştii cât e de proaspătă şi rece?

– Cu mâna lui!

– Şi când ţi-e sete, ce faci?

– Îl sărut!

– Nu îţi place să păşeşti singură, să simţi asfaltul elastic, viu, sub paşii tăi?

– Îi simt umărul alături şi, lipită toată de el, mă simt legănată de arcurile paşilor lui.

…

– De ce ţi-e drag?

– Aşa s-a întâmplat. Într-o zi, nu ştiu cum, parcă s-a răspândit în toată fiinţa mea o mireasmă îmbătătoare şi dulce. Nu, nu ştiu cum s-a întâmplat, poate că ştie el, el le ştie pe toate.

– Şi tu ce ştii?

– Îl iubesc.

– Şi toată ziua ce faci?

– Îl aştept.

– Şi când vine?

– Mă odihnesc în braţele lui.

– Eşti atât de obosită?

– Da, e chinuitor, istovitor să aştepţi!

– Atunci eşti nefericită.

– Nu! Fiindcă vine.

– Dar într-o zi nu mai vine. Mi-e frig, din ce în ce mai frig, el strângea căldura soarelui; eu o culegeam din zâmbetul lui…

– Dar el vine şi spune că vrea să-mi dea drumul, nu mai poate să rămână lângă mine, vorbeşte de libertate.

– Cum să pornesc singură? Îl întreb.

– Mai sunt şi alţi oameni, răsună vocea lui aspră, străină.

– Dar oamenii ceilalţi sunt vii, eu am murit, nu ştii?

– Uite, te las să învii, nu a fost o moarte adevărată, a fost un joc.

– Poate, dar eu nu mai vreau altceva, nu mai pot…El mă împiedica să mă apropii de oameni, acum printre toţi îl caut pe el. Uneori, din întâmplare, îl întâlnesc. Se opreşte, se uită la mine, îmi vorbeşte, dar nu mă vede, nu-i pasă că mă zbat printre străini, că mie necesar ca şi mai înainte umărul lui.

– L-am aşteptat, i-am pândit paşii, m-am hrănit numai cu amintirea unor zile trecute…vroiam să dispar…

– Dar într-o zi am coborât din pat şi am privit pe fereastră( priveam şi înainte, dar nu vedeam nimic). Şi am zărit un copac, alb, ca de vată, nu ştiu cum s-a ivit. A doua zi sclipea în soare, dar peste câtva timp era gol, cenuşiu, mi-a fost milă şi am coborât să-l văd mai de aproape. Sub şoşonii mei, zăpada scârţâia, deci auzeam. Am început iar să aud? Ce curios îmi părea şi ce plăcut!

Apoi am văzut alţi copaci, copii, o droaie de copii, un clopoţel…pe un acoperiş un om bătea cu ciocanul…o clipă m-am gândit: poate e un spectacol…

Puf de păpădie plutea în aer, în jurul meu. Era miros iute de viaţă, de frunze, de ploaie. Şi erau oameni pe stradă, case, copii, grădini,copaci înmuguriţi. Şi în mijlocul lor mă aflam eu, toate erau pt. mine, să-mi mulţumească auzul şi ochii, să-mi ureze bun venit, să mă încredinţeze că n-am murit. Am respirat lung, cu nesaţ, o lacrimă s-a prelins pe obraz, a lunecat şi s-a oprit în colţul gurii. I-am simţit gustul sărat…”

Cella Serghi – Cartea Mironei –